Aparatul genital masculin

Testiculul este organul genital masculin, ampoule care asigur? formarea spermiei sau gametului masculin, iar prin func?ia sa endocrin? este asigurat? sinteza de testosteron, hormon care imprim? caracterele sexuale masculine.

Ajunge în scrot prin procesul numit descensus testis, care are loc în luna a 3-a de viaţă intrauterina, concomitent cu  ascensus renis. Anomalii legate de acest proces duc la ectopia testiculară, cu potenţial cancerigen. La coborârea în scrot, testiculul străbate toate straturile peretelui abdominal anterior, fapt ce explică structura capsulei testiculare.

După  ce testiculul a ajuns în scrot, canalul peritoneo-vaginal se obliterează şi formează ligamentul peritoneo-vaginal Cloquet.

În mod normal, testiculul stâng este mai lung decât cel drept. În scrot, extremitate inferioară a testiculului este fixată prin ligamentul scrotal, totuşi prezintă o mobilitate parţială faţă de acesta. Temperatura de la acest nivel este mai mica decât cea din cavitatea abdominală, condiţie necesară pentru a se asigura fertilitatea masculină.

Extremitatea laterală a marginii  posterioare are raport cu epididimul. Doar capul şi coada acestuia aderă de testicul,corpul fiind separat printr-o prelungire a vaginalei, care formează recesul inter-epedidimo-testicular.

Extremitatea medială este locul pe unde componentle funiculului spermatic pătrund în testicul, de unde şi denumirea de margine hilară. În treimea ei superioară se găseşte mediastinul testicular sau hilul testiculului.

Configuraţie externă

Învelişul testiculului este format din trei tunici.

Tunica vaginală.

Formată la rândul ei din două foiţe: viscerală şi parietală. Între ele se delimitează o cavitatea virtuală, numită cavitate vaginală, care conţine o lamă fină de lichid. În momentul în care această cavitate devine reală, fie prin acumulare de lichid fie de sânge se formează hidrocelul respectiv hematocelul.

Tunica albuginee.

Tunică inextensibilă, de culoare alb-albăstruie, învelşte atât testiculul cât şi epididimul. În treimea superioară a marginii posterioare, se prelungeşte sub forma unui sept gros, numit corpul Highmore sau mediastinul testicular.

Asigură transportul pasiv al spermiilor către epididim datorită presiunii intratesticulare, pesiune asigurată de compoziţia structurală a acestei tunici.

Tunica vasculară.

Tapeteză suprafaţa internă a albugineei şi conţine un bogat plex vascular. Împreună cu foiţa viscerală a tunicii vaginale şi albugineea, formează capsula testiculară.

Configuraţie internă

Parenchimul testiculului.

Este format din 250-400 de lobuli cu formă piramidală, cu vârful spre mediastin şi baza spre suprafaţa testiculului. Fiecare lobul prezintă tubii seminiferi contorţi şi un ansamblu de trei tipuri celulare: spermatogoniile, celulele de susţinere şi celulele cu rol endocrin.

Tubii seminiferi contorţi, în număr de 1-3 pentru fiecare lobul, sunt conducte sinuoase, la nivelul cărora se desfaşoară spermatogeneza. La vârful lobulului se anastomozează înte ei dând naştere unui singur tub seminifer drept. Aceşti la rândul lor se anastomozează între ei, în mediastinul testiculului, formând reţeaua testiculară Haller. Din ea se desprind ductele deferente.

Între tubii seminiferi contorţi se dispune ţesutul conjunctiv interstiţial, slab dezvoltat şi în care se găsesc celulele interstiţiale Leydig. Aceste celule au rolul de a sintetiza şi de a secreta hormoni androgeni, iar proporţia lor, în raport cu alte componente intertubulare, variază cu vârsta şi cu unele boli.

Căile spermatice intratesticulare.

Îşi au originea la nivelul tubilor seminali drepţi, care, dupa ce părăsesc lobulii, se anastomează în mediastinul testicular şi formează reţeaua Haller. Aceasta din urmă stabileşte legături cu epididimul prin intermediul canalelor eferente, canale considerate prima componentă a căilor spermatice extratesticulare.

Vacularizaţie. Testicolul şi epididimul este irigat de a.testiculară, ramură din aorta abdominală, şi de a.deferenţială, ramură din artera iliacă internă.

Venele formează plexul pampiniform, din care rezultă vena testiculară. Vena testiculară stânga se varsă se deschide în vena renală homoşaterală, în timp ce vena testiculară dreaptă este treibutară venei cave inferioare.

Limfatice. Limfa drenează în ganglionii juxtacavi, pe partea dreaptă, iar pe partea stângă în limfonodulii latero-aortici.

Inervaţie. Asigurată de plexul testicular, provenit din cel aortic, şi de plexul deferenţial, cu originea în plexul hipogastric.

Embriologie.

În săptămâna a cincea are loc diferenţierea crestei genitale. În săptamâna a şasea gonadele şi tuberculul genital sunt prezente, iar în săptamâna a şaptea are loc un eveniment definitoriu în ceea ce priveşte diferenţierea sexuală. Astfel, embrionii care conţin cromozomul Y, au o genă specifică numită SRY. Această genă este responsabilă de etapele pe care le parcurge testiculul în dezvoltarea lui.

În săptămîna a zecea canalul genital de sex opus degenerează, iar în săptamâna a 16-a are loc un proces de descensus testis concomitent cu procesul de ascensus renis.

Histologie.

Tubii seminiferi sunt formaţi dintr-o lamină bazală groasă, celule mioide şi un epiteliu seminifer complex alcătuit din celule spermatogenice şi celule Sertoli.

Celulele spermatogenice sunt: spermatogoniile (sunt de două tipuri: tip A şi tip B); spermatocitele primare (sunt cele mai  mari şi numeroase celule şi au nuclei cu cromozomi în diferite stadii de condensare); spermatocitele secundare (rar vizibile deoarece intră rapid în a doua meioză); spematidele (poziţie juxtaluminală) şi spermatozoizii în diferite stadii de maturare.

Celulele Sertoli au o formă neregulată, piramidală, cu baza pe lamina bazală şi se extind până în lumenul tubilor seminiferi. Au nucleu mare, ovoidal şi eucromatic, citoplasma acidofilă, iar limitele celulare sunt greu observabile. Participă la formarea barierei sânge-testicul.

Celulele Leydig sunt situate în ţesutul interstiţial dintre tubi şi sunt dispuse în cuiburi de dimensiuni diferite. Au o formă poligonală, citoplasmă intens acidofilă, vacuolată, iar nucleul este mare, rotund şi excentric.

Fiziologie

Testiculul îndeplineşte două funcţii majore:

• spermatogeneza sau formarea celulelor sexuale (spermii), ce se desfăşoară la nivelul tubilor seminiferi contorţi;
• funcţia endocrină, prin care celulele interstiţiale Leydig ale parenchimului testicular secretă hormonii androgeni (testosteronul), responsabili de maturizarea organelor sexuale, dar şi de stimularea evoluţiei caracterelor sexuale secundare masculine.

Spermatogeneza.

Spermatogeneza se desfăşoară la nivelul tubilor seminiferi pe parcursul vieţii sexuale active, fiind rezultatul stimulării hormonale de către glanda pituitară. Începe de la vârsta de 13 ani şi continuă tot restul vieţii, dar procesul scade, remarcabil, la vârstele înaintate.

În prima etapă a spermatogenezei, spermatogoniile migrează de-alungul celulelor Sertoli până în lumenul tubilor seminiferi. Aici, spermatogoniile în dezvoltare, sunt înconjurate de către o anvelopă citoplasmatică care se ‚revarsă’ din celulele Sertoli.

Meioza. Spermatogoniile ajunse printre celulele Sertoli, treptat, se modifică, devin mai largi şi formeaza aşa numitele spermatocite primare. Acestea din urmă trec prin diviziuni meiotice pentru a da naştere spermatocitelor secundare. Peste alte câteva zile, spermatocitele secundare, la rândul lor, se divid şi astfel se formează spermatidele. Spermatidele se modifică si devin spermatozoizi.

Pe parcursul acestor etape, cei 46 de cromozomi ai spermatocitului se împart, astfel încât: 23 de cromozomi merg la un spermatid şi restul la un al doilea spermatid. În această diviziune sunt implicate şi genele cromozomiale, ceea ce înseamnă ca doar o jumătate din caracteristicele genetice a unui eventual fetus,  provin de la tată, restul sunt derivate din oocitul mamei.

Întreaga perioadă a spermatogenezei, în care din spermatogonie se formează spermatozoidul, durează aproximativ 74 de zile.

Formarea spermei.

În momentul în care se formează spermatidele, ele înca mai au caracteristicele uzuale ale unei celule epiteloide, dar în puţin timp acestea se diferenţieză şi devin spermatozoizi. Fiecare spermatozoid este format dintr-un cap şi o coadă.

Capul conţine nucleul condensat al celulei şi puţină citoplasmă, toate delimitate de o membrană. La exterior, în 2/3 anterioare ale capului se găseşte acrosomul care este format, preponderent, din aparatul Golgi. Are în compoziţia lui enzime similare celor din lizozomii unor celule obişnuite, dintre care hialuronidaza (poate digera filamente de proteoglicani) şi enzime proteolitice (pot digera proteine). Aceste enzime joacă un rol important în procesul de patrundere a spermatozoidului în ovul.

Coada spermei, numita şi flagellum, are trei componente majore: un schelet central format din 11 microtubuli numite axoneme, o membrană celulară subţire care acoperă axonemele şi o mulţime de mitocondrii care înconjoară axonemele în porţiunea proximală a cozii.

Alunecarea longitudinală a microtubulilor care formează axonemema, este responsabilă de mişcarea cozii. Această mişcare face posibilă deplasarea spermatozoizilor prin tractul genital feminin.

Un rol importan în spermatogeneză, îl joacă hormonii, astfel: testosteronul, secretat de celulele Leydig, are rol în creşterea şi diviziunea celulelor germinale testiculare; hormonul luteinizant secretat de glanda pituitară anterioară, stimulează celulele Leydig să sintetizeze tostesteron; estrogenii; hormonul de creştere care promovează diviziunea precoce a spermatogoniilor, în lipsa acestui hormon, spermatogeneza este dificitară sau chiar absentă, cauzând infertilitate.

Metode de investigaţie

• Spermograma (analiza spermei);
• dozarea LH;
• Cariotipul pentru a depista eventualele anomalii genetice;
• Biopsia testiculară investighează funcţia testiculelor.

Calea spermatică

Canalul deferent este un conduct de aproximativ 50 cm care continuă epididimul şi se termină la baza prostatei printr-o porţiune dilatată numită ampulă. Această porţiune se uneşte cu ductul excretor al veziculei seminale şi formează canalul ejaculator.

Traiect-Diviziune-Raporturi:

În funcţie de porţiunile pe care le parcurge, canalul deferent prezintă trei segmente:

Segmentul epididimar.

Începe de la coada epididimului si are un traseu rectiliniu pe marginea posterioară a testiculului şi partea medială a epididimului. Are raport medial cu vv. epididimo-testiculare.

Segmentul funicular.

Are o porţiune scrotală, care începe de la polul superior al testiculului până la orificiul inghinal superficial. Această porţiune este situată în scrot între elementele funiculului spermatic şi poate fi palpată, fiind şi locul de elecţie pentru vasectomii.

O altă porţiune care este delimitată de orificiul inghinal superficial şi cel profund, străbate canalul inghinal, fiind poziţionat central faţă de celelalte elemente ale funiculului spermatic( n.iliohipogatric: anterior, ramura genitală a n.genitofemural: posterior)

Segementul abdomino-pelvin.

Porţiunea abdominală descrie o curbă concavă inferior şi astfel se desprinde de pachetul vasculo-nervos testicular, dar ramâne însoţit de vasele deferenţiale. Trece anterior de a.epigastrică inferioară şi îninte de a intra în pelvis, încrucişează anterior vasele iliace externe.

Porţiunea pelvină este retroperitoneală, încrucişează anterior uretra pelvină şi apoi ajunge în spaţiul recto-vezical, în grosimea septului vezico-prostatic( fascia Denonvilliers).

Partea terminală a canalului deferent prezintă un segment mai dilatat numit ampulă. Aceasta este situată între: fundul vezicii urinare(anterior), veziculele seminale(lateral), rect(posterior) şi baza prostatei(inferior). La acest nivel se delimitează trigonul interdeferenţial.

Porţiunea ampulară poate fi palpată prin tuşeu rectal în caz de adenocarcinom de prostată, dar şi în unele procese inflamatorii nepecifice.

Vascularizaţie.

Aportul de sânge arterial este asigurat de a.deferenţială, ramură a a.vezicale inferioare, dar mai pot exista şi cazuri în care originea a.deferenţiale să fie a.ombilicală(porţiune ei permeabilă).

Venele se deschid în v.epigastrice inferioare, plexul venos vezico-prostatic şi în plexul pampiniform.

Inervaţie.

Fibrele simpatice provin din plexul hipogatric, cele parasimpatice din nervii plevici, iar fibrele aferente senzitive sunt conduse la nivelul S2-S4 prin plexul pelvic prin nn. Splanhnici pelvini.

Limfatice.

Limfa drenează în nodulii iliaci interni.

Embriologie

Se dezvoltă din ductul mezonefric(canalul Wolff) împreună cu epididimul şi canalul ejaculator.

Histologie

Pereţii ductului deferent sunt formaţi din trei tunici:

Tunica externă(adventicea) este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, vase de sânge, fibre nervoase şi celule musculare netede. În porţiunea funiculară, adventicea mai conţine şi celule musculare striate cu originea în muşchiul cremaster.

Tunica musculară este formată din celule musculare netede dispuse în trei straturi: fibrele stratului extern şi intern au o dispoziţie longitudinală în timp ce fibrele din stratul mijlociu realizează un traiect helicoidal.

Tunica mucoasă, macroscopic are o culoare albicioasă, cu plici longitudinale, care la nivelul ampulei se anastomozează şi formează diverticulele ampulare. Microscopic, epiteliul mucoasei este cilindric, pseudostratificat ciliat. În  porţiunea terminală epiteliul devine cilindric bilaminar, iar celulele superficiale prezintă stereocili imobili. Majoritatea celuelor au proprietăţi secretorii.

Fiziologie

In ceea ce priveşte funcţia ductului deferent, acesta intervine prin mişcări peristaltice în transportul spermatozoizilor de la epididim la ampulă, unde sunt depozitaţi înainte de ejaculare. Din punct de vedere funcţional, spermatozoizii depozitaţi aici, sunt intr-o stare inactiva, datorită unor substanţe supresoare secretate de celulele de la acest nivel.

După ejaculare, proces care are loc datorită contracţiilor puternice ale mușchiului neted, spermatozoizii devin mobili si capabili de fertilizare.

Canalele ejaculatoare reprezintă două conducte de aproximativ 2cm lungime, care se formează la baza prostatei prin unirea canalului deferent cu canalul de excreţie a veziculei seminale.

Cele două canale ejaculatoare străbat prostata între lobii laterali şi median pentru ca apoi să se deschidă în uretra prostatică, la nivelul coliculului seminal.

Datorită ţesutului intersiţial al prostatei, care formează un sfincter în jurul canalului ejaculator şi datorită prezenţei fibrelor elastice şi a plexului venos la nivelul orificiului oblic de deschidere în uretră, urina este împiedicată să pătrundă în canalul ejaculator.

Embriologie

Se dezvoltă din ductul mezonefric (canalul Wolff).

Histologie

Are un perete foarte subţire, format din: adventice(absentă în interiorul prostatei), tunică musculară cu fibre orientate circular la exterior şi longitudinal la interior, tunică mucoasă formată din corion şi epiteliu cilindric.

Fiziologie

În timpul ejaculării, veziculele seminale îşi golesc conţinutul în canalul ejaculator la scurt timp după ce spermatozoizii părăsesc canalele deferente. Astfel, acest lichid, secretat la nivelul veziculelor seminale, are rol de a ‚spăla’ spermatozoizii de pe traseul canalelor ejaculatoare.

Prostata. Veziculele seminale

Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin, situată în jurul porţiunii iniţiale a uretrei. Este localizată în spaţiul pelvisubperitoneal, ocupând loja prostatică cuprinsă între următoarele elemente: posterior de simfiza pubiană, anterior de rect, superior de diafragma urogenitală şi inferior de vezica urinară.

Uretra străbate prostata vertical, iar cele două canale ejaculatoare o străbat oblic, dechizându-se în uretra prostatică. Anatomic se poate afirma că are forma unui con turtit, cu vârful îndreptat în jos şi înainte.

I se descriu:

• baza prostatei, care are două segmente, unul anterior sau vezical şi altul posterior sau seminal. Cele două segemente sunt separate de o creastă transversală , care corespunde locului de intrare a uretrei în glandă.
• apexul este legat de pubis prin ligamnetele puboprostatice.
• faţa anterioară este separată de simfiza pubiană  printr-un plex venos (Santorini) şi ţesut conjunctiv lax.
• faţa posterioară are raport cu rectul prin intermediul septului rectoprostatic sau aponevroza prostatoperitoneală Denonvilliers.
• feţele laterale sunt acoperite de ligamentele pubo-prostatice laterale.

Prostata este solid fixată prin apexul său care se sprijină pe diafragma urogenitală, prin lig. puboprostatic la pubis, prin aderenţe ferme la vezica urinară, iar posterior este fixată prin septul rectoprostatic.

Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale arterei prostatice, ale arterei vezicale inferioară şi arterei rectale mijlocii.

Venele se deschid în plexul vezico-prostatic, tributar venei iliace interne.

Limfatice. Limfa ajunge la ganglionii iliaci.

Inervaţie. Aparţine plexului hipogastric. Fibrele parasimpatice provin din plexul hipogastric inferior, iar fibrele simpatice îşi au originea în plexul hipogastric superior şi ganglionul mezenteric superior.

Embriologie

Îşi are originea din mugurii glandulari ai epiteliului uretrei care se dispun concentric în jurul primei porţiuni a uretrei masculine, în luna a 3-a de viaţş intrauterină. Are o dezvoltare rapidă după pubertate. Din punct de vedere embriologic au fost descrişi 5 lobi primitivi prostatici: lobul anterior care dispare ulterior, lobul posterior ce provine din mugurii glandei situaţi sub orificiile canalelor ejaculatoare, doi lobi laterali dezvoltaţi pe seama mugurilor postero-laterali şi lobul median provenit din mugurii glandulari subvezicali.

Histologie

Prostata este alcătuită dintr-o stromă conjunctivo-musculară şi un parenchim glandular. Parenchimul glnadular conţine glande tubulo-alveolare dispuse concentric în jurul uretrei prostatice şi sunt formate dintr-un epiteliu cilindric sau cuboidal. În lumen, cu vârsta apar calcificări numite Corpora Amylaceea.

Fiziologie

Prostata secretă un lichid lăptos şi subţiat care conţine calciu, ioni de citrat şi de fosfor, profibrinolizină. În momentul în care are loc secreţia, capsula prostatei se contractă simultan cu contracţia ductului deferent, astfel ca acel lichid lăptos să se alăture spermei. O caracteristică importantă a acestui lichid, este alcalinitatea lui, care este responsabilă de o fertilizare bună a ovulului, dacă stăm să ne gândim că pH-ul lichidului din ductul deferent este acid şi inhibă fertilitatea spermei. În plus, şi secreţiile vaginale sunt acide (pH= 3,5-4), iar spematozoidul este mobil numai la un pH de 6-6,5. În concluzie, produsul de secreţie al prostatei ajută la neutralizarea acidităţii în momentul ejaculării şi deci favorizează mobilitatea şi fertilitatea spermei.

Metode de investigatie: examen urină, tuşeu rectal, ecografie, biopsie prostatică, determinarea antigenului prostatic (sânge).

Vezicula seminală este un organ pereche, cu rol secretor, produsul ei intrând în componenţa lichidului seminal, reprezentând aproximativ 70% din acesta.

Anatomie

Sunt localizate superior de prostată, între vezica urinară şi rect, în septul rectoprostatic. Au o forma conica, cu baza orientată superior, iar vârful spre inferior, avînd o direcţie oblică. Baza(fundul) veziculei seminale este încrucişată anterior de ureterul pelvin, care străbate septul recto-vezical înainte de a pătrunde în vezica urinară.

Au o suprafaţă neregulată, cu numeroase proeminenţe şi depresiuni datorate încolăcirii veziculelor seminale.

Raporturi: anterior fundul vezicii urinare, posterior rectul, medial ampula canalului deferent, lateral plexul venos prostatic şi vezical. Baza corespunde excavaţiei rectovezicale(reces Douglas), iar vârful se continuă cu un duct excretor, care se uneşte la baza prostatei cu ductul deferent.

Vascularizaţie. Ramuri din aa rectale superioară şi medie pentru porţiunea superioară, şi ramuri din a. vezicală inferioară pentru porţiunea inferioară.

Venele sunt tributare plexului vezical şi prostatic.

Limfatice.Limfa drenează în ganglionii iliaci interni.

Inervaţie. Nervi care provin din plexul hipogastric inferior, plexul vezical şi plexul prostatic.

Embriologie

Se dezvoltă ca un diverticul al ductului deferent.

Histologie

Peretele este format din trei tunici: adventicea( ţ. conjunctiv situat la suprafaţă), musculara( este formată dintr-un strat superficial longitudinal şi un strat profund cu dispoziţie ciruclară), mucoasa( formată din epiteliu cilindric cu celule caliciforme cu rol secretor şi mici celule stelate cu puţine organite citoplasmatice)

Fiziologie

Au rol important în maturaţia şi mobilitatea spermiilor, dar intervin şi în activitatea imunosupresoare de la nivelul tractului genital feminin.

Pe lânga funcţia secretorie, au şi capacitatea de reabsorbţie a fluidelor şi de spermatofagie. Produşii de secreţie includ: ioni de K, apă, fructoză, prostaglandine, endorfină, transferină, lactoferină, fibronectină, proteine specifice, inhibitorul motilităţii spermatice, anhidrază carbonică şi nucleotidază.

Prostaglandinele secretate, influenţează activitatea musculaturii netede, dar relaxează şi musculatura tubei uterine producând încetinirea migrării ovocitului, astfel poate fi fecundat mai uşor.

Metode de investigaţii: Tact rectal.

Glandele bulbouretrale (Cowper) sunt glande pereche situate posterior şi lateral de porţiunea membranoasă a uretrei, între cele două fascii ale diafragmei uro-genitale.

Sunt glande tubulo-acinoase, fiecare având 2 lobuli. Canalul excretor al glandei are o lungime de aproximativ 2,5 cm, cu un traiect convergent inferior şi anterior,care străbate foiţa inferioară a diafragmei uro-genitale, apoi bulbul penian şi se deschide pe peretele inferior al primei porţiuni a uretri spongioase.

Vascularizaţia este asigurată de ramuri ale a.ruşinoase interne, iar venele drenează în plexul venos prostatic.

Limfa drenează in limfonodulii iliaci interni.

Inervaţie: ramuri din nervii ruşinoşi.

Histologie

Fiecare lobul al glandei este format din acini, care sunt tapetaţi de un epiteliu cilindric simplu.

Fiziologie

Lichidul vâscos secretat de acini, au rol lubrefiant şi conţine substanţe mucoase, galactozamină, acid sialic şi acid galacturonic.

Penisul

Organ genital şi urinar, penisul este situat deasupra scrotului, înaintea simfizei pubiene. Este alcătuit dintr-o rădăcină şi o parte liberă, corpul, acoperită de piele, care la extremitatea distală prezintă glandul. Rădăcina este fixată, prin cei doi corpi cavernoşi, de ramurile ischio-pubiene ale coxalului, iar corpul este fixat de simfiza pubiană prin ligamente fibroase, unul superior şi unul inferior.

Atunci când este flasc măsoară 10cm lungime şi 8cm diametru, iar în erecţie 15-17cm lungime şi 12cm în diametru, devenind rectiliniu.

Corpul penisului are formă cilindrică, uşor turtit, prezentând o faţă superioară (dorsum penis) şi una inferioară, ureterală.

Glandul penisului acoperă dorsal extremităţile distale ale corpilor cavernoşi printr-o suprafaţă concavă de care aceştia sunt ataşaţi. Glandul este acoperit de albuginee. În profunzimea glandului se află fosa naviculară a uretri şi septul glandului, care este dispus în plan sagital. Baza glandului numită coroana glandului depăşeşte circumferinţa corpului penian, de care este separată printr-un şanţ circular, dispus oblic, numit şanţ balano-prepuţial.

Structură

Penisul este format dintr-un aparat erectil şi învelişuri. Organele erectile sunt formaţiuni fibro-musculare areolate, fiind reprezentate de doi corpi cavernoşi şi un corp spongios, şi care, umplute cu sânge, determină erecţia.

Corpii cavernoşi au formă cilindrică şi formează cea mai mare parte a penisului. Fuzionează pe faţa dorsală a penisului, unde formează un şanţ, numit şanţul dorsal, în care se găsesc vena dorsală profundă a penisului, arterele şi nervii omonimi. Pe faţa ventrală sau uretrală se formeză un şanţ median numit şanţul subcavernos, care conţine corpul spongios şi urtra spongioasă. Sunt acoperiţi de albuginee.

Corpul spongios este un organ erectil al penisului şi este străbătut de uretra spongioas. Extremitate sa posterioară începe printr-o porţiune mai dilatată – bulbul uretral, iar cea anterioară se continuă cu glandul. Este învelit de tunica albuginee.(fig.2)

Învelişurile penisului sunt : pielea, tunica dartos, fascia superficială peniană şi fascia profundă peniană.

Microstructură

De pe faţa profundă a albugineei pornesc septuri ce împart interiorul corpilor erectili în spaţii cavernoase numite areole sau caverne. Aceste spaţii sunt tapetate de celule endoteliale plate nefenestrate. Septurile corpilor cavernoşi conţin fibre musculare netede cu rol în comprimarea areolelor în flacciditate, şi în distensia lor bruscă în erecţie. Spaţiile cavernoase conţin capilare sinusoide largi care în erecţie sunt pline cu sânge, iar la penisul flaccid ele sunt goale, turtite şi se numesc artere helicine.

Vascularizaţia este asigurata de ramuri din artera ruşinoasă internă iar venele se deschid în vena ruşinoasă internă şi de aici în vena iliacă internă.

Limfaticele sunt superficiale, tributare ganglionilor inghinali, şi profunde, tributare ganglionilor iliaci.

Inervaţia învelişurilor este dată de nervul ruşinos şi de ramuri genitale ale plexului lombar, iar a organelor erectile de ramuri simpatice şi parasimpatice ale plexului hipogastric, cu rol dilatator.

Embriologie

În săptămâna a cincea are loc diferenţierea crestei genitale. În săptamâna a şasea gonadele şi tuberculul genital sunt prezente.În săptămâna 12 organele geintale externe sunt nete.

Histologie

Din punct de vedere histologic, cea mai importantă caracteristică a penisului este ţesutul erectil. Acest ţesut conţine un aranjament arterial caracterisitc, şunturi şi vene sinusoide, toate înglobate într-o matrice de ţesut conjunctiv şi celule musculare netede care formează o structură extrem de încrucişată de fibre interconectate şi caverne.(vezi microstructura)

Fiziologie

Obţinerea unei erecţii se datorează unei adevărate cascade de evenimente ce au loc într-o perioadă de timp relativ scurtă. O erecţie începe cu o accelerare considerabilă a circulaţiei sanguine realizată de sistemul nervos. Numeroşi stimuli sexuali sunt procesaţi de creier şi transmişi la nivelul penisului prin intermediul fibrelor nervoase. După cum am precizat anterior, în interiorul penisului se află trei grupuri de ţesut erectil formate din spaţii goale si reţele fine de ţesut asemănătoare unui burete. Când penisul se află în stare flască, spaţiile interioare au un volum minim iar ţesutul este condensat. În timpul erecţiei sângele inundă aceste spaţii goale producând extinderea lor şi ridicarea penisului. Cantitatea de sânge care intră în penis poate fi crescută prin stimulare fizică sau fiziologică.

Pe masură ce sângele intră în penis are loc o diminuare a cantităţii care iese. Arterele ce aduc sângele se dilată, chiar şi acest lucru ducând la o mărire a volumului general. Venele care asigură evacuarea sângelui din penis sunt prevăzute cu nişte valve speciale cu ajutorul cărora cantitatea de sânge ce iese este redusă treptat. În felul acesta sângele devine practic “închis” temporar în interiorul organului, toate aceste mecanisme fiziologice concretizându-se în final în obţinerea unei erecţii.

Metode de investigatie: Cavernografie, Cavernomanometrie, Ultrasonografie.