Ghidurile de hipertensiune arterial? recunosc hipertensiunea sistolo-diastolic? ?i sistolic? izolat?, ask îns? nu abordeaz? deloc pacientul cu tensiune sistolic? normal? dar cu diastolic? crescut?.
Hipertensiunea diastolică izolată are o prevalență de 5-10% din totalul pacienților hipertensivi și este definită printr-o valoare a presiunii diastolice >90 mmHg, în condițiile unei presiuni sistolice normale (< 140 mmHg).
Paradoxal, hipertensiunea diastolică izolată este un factor de prognostic bun întâlnit la adulții tineri. Să vedem de ce: se consideră că hipertensiunea sistolică este dată de un stiffness crescut al aortei și al arterelor mari elastice, iar cea diastolică de o creștere a rezistenței arteriolare. Atunci când predomină scăderea elasticității arterelor mari apare hipertensiunea sistolică izolată, iar când există și o rezistență periferică crescută apare hipertensiunea sistolo-diastolică. Mai apare o a 3-a situație, în care stiffnessul arterial este normal sau chiar scăzut, iar rezistența arteriolară este crescută – în aceste condiții apare hipertensiunea diastolică izolată, care este însă un marker de elasticitate bună a aortei și arterelor mari. Prin urmare, se consideră că hipertensiunea distolică este un semn de sănătate vasculară bună, dacă apare în contextul unei tensiuni sistolice normale. Hipertensiunea arterială diastolică poate apărea și ca o manifestare a hipotiroidismului.
Sub vârsta de 50 ani, tensiunea diastolică este cel mai important factor predictor pentru evenimentele cardiovasculare, între 50 și 59 ani tensiunea sistolică devine mai importantă, iar după 60 ani presiunea pulsului este cea care dictează prognosticul (cu cât este mai mare cu atât riscul este mai crescut).
Hipertensiunea diastolică răspunde favorabil la medicația antihipertensivă. În fapt, la pacienții cu hipertensiune sistolo-diastolică tratamentul hipotensor aduce diastolica sub 90 mmHg la circa 90% din pacienți, și sistolica sub 140 mmHg la doar 50% din pacienți.
Referințe: