Chistul hidatic

Hidatioza sau chistul hidatic unilocular reprezint? o infec?ie parazitar? sever?, unhealthy view uneori fatal? care afecteaz? deopotriv? animalele ierbivore ?i omul.

Cauze

Agentul etiologic face parte din genul Echinococcus, care e reprezentat de patru specii: E. granulosus, E. multilocularis, E. vogeli, E. oligarthus. E. granulosus produce chistul hidatic propriu-zis, care are cea mai mare răspândire. E. multilocularis produce hidatioza alveolară, iar E. vogeli hidatioza polichistică. E. oligarthus nu e implicat etiologia bolii hidatice.

E. granulosus sau Taenia Echinococcus este un cestod al cărui ciclu biologic implică existenţa unei singure gazde intermediare, care este omul sau animalele ierbivore.

Ciclul biologic al parazitului

Stadiul adult, adică viermele se localizează la nivelul intestinului subţire al câinelui sau al altor carnivore (vulpe, pisică), unde se găseşte în număr foarte mare ajungând uneori până la câteva mii. Aceste animale reprezintă gazda definitivă a parazitului. Ouăle sunt eliminate prin fecale, ajung în mediu, contaminând hrana ierbivorelor. Omul intervine accidental, infectându-se pe cale digestivă prin alimente contaminate sau mâini nespălate. Cele mai afectate persoane sunt cele care coabitează cu animalele infectate (câini, pisici). Embrionul din ouăle ajunse în intestinul subţire eclozează şi penetrează peretele. Pe cale circulatorie, sangvină sau limfatică migrează şi se localizează cel mai frecvent în ficat, dar şi în plămân, SNC, splină, rinichi etc. De cele mai multe ori infecţia primară constă în existenţa unui singur chist, dar în unele cazuri apar chisturi multiple în acelaşi organ sau în organe diferite. Chistul hidatic conţine mii de larve.

Structura chistului hidatic

Mărimea unui chist hidatic variază în funcţie de vârsta acestuia: de la un bob de orez până la dimensiuni mai mari decât o minge de tenis. Chistul are un perete alcătuit din 2 straturi: stratul exterior are o culoare albă-sidefie, fiind semipermeabil, iar stratul interior este gros fiind numit şi strat germinativ deoarece conţine celule ce se înmulţesc şi dau naştere veziculelor-fiice. Veziculele fiice sunt asemănătoare cu veziculele primare, fiind formate la rândul lor dintr-un perete cu 2 straturi. Veziculele conţin un lichid limpede „ca apa de stâncă”, numit lichid hidatic, cu miros sălciu. Veziculele fiice de mici dimensiuni formează „nisipul hidatic”. La exterior, chistul hidatic este învelit de o adventice, structură conjunctivă, fibroasă, vascularizată, reprezentând reacţia de apărare a gazdei. Ruperea accidentală a chistului va duce hidatioza secundară, pentru că larvele însămânţează alte teritorii cu formarea unor noi chisturi hidatice. Hidatioza secundară apare şi în cazul în care veziculele stratului germinativ înmuguresc spre exterior.

Clinic: semne și simptome

Manifestările chistului hidatic apar de obicei după câţiva ani de la infecţie, în funcţie de localizarea şi dimensiunile chistului. În timp apar leziuni sau disfuncţii de organ datorate presiunii determinate de creşterea dimensiunilor chistului. Evoluţia este complicată în cazul ruperii chistului şi extravazarea lichidului hidatic care e foarte toxic şi alergic. Poate apărea şocul anafilactic, urmat de decesul pacientului.

Localizarea cea mai frecventă a chistului hidatic este cea hepatică. Pot apărea: mărirea de volum a ficatului, icter, dureri în epigastru, greaţă, vomă. Chistul hidatic pulmonar determină tulburări respiratorii: tuse seacă, dispnee, dureri în zona toracică. Ruperea chistului pulmonar poate determina eliminarea lichidului hidatic şi chiar a veziculelor hidatice prin vomică. Rar, în acest fel apar vindecări spontane, dar de cele mai multe ori are loc o diseminare a infecţiei sau dezvoltarea unor abcese datorate suprainfecţiei bacteriene. Chisturile hidatice cu localizare cerebrală duc la creşterea presiunii intracraniene şi la manifestări epileptice. Chsturile hidatice renale generează durere lombară şi hematurie. În cazul ruperii chistului, lichidul hidatic poate fi eliminat prin urină.

Diagnostic

Metodele imagistice sunt cele mai sigure în ceea ce priveşte diagnosticarea hidatiozei: radiografia, CT, ecografia şi RMN. Uneori va fi necesar diagnosticul diferenţial cu abcese, chisturi, tumori. Acesta se va face cu ajutorul determinării anticorpilor. Determinarea anticorpilor nu este sigură, titrul anticorpilor variază în funcţie de localizarea şi vechimea chistului. Se poate practica intradermoreacţia Casoni ce constă în injectarea intradermică de anigen hidatic. Este pozitivă dacă apare în decurs de 1-2 zile o papulă/maculă roşie cu edem în jur. Eozinofilia provocată, la câteva zile după reacţia Casoni arată o creştere de câteva procente în chistul hidatic. Chistul hidatic hepatic poate fi diagnosticat cu ajutorul reacţiei Weinberg.

Tratament

Tratamentul recomandat este cel chirurgical. Terapia strict medicamentoasă se face doar în cazul chisturilor de mici dimensiuni. Se recomandă administrarea de albendazol sau mebendazol.

După diagnosticarea chistului hidatic, înaintea tratamentului chirurgical se începe terapia medicamentoasă cu mebendazol sau albendazol, ce se continuă şi după intervenţia chirugicală, în scopul prevenirii recurenţelor. Tratamentul chirurgical constă în suprimarea parazitului şi tratarea leziunilor de vecinătate. În chistul hidatic necomplicat se practică evacuarea lichidului hidatic, evacuarea membranei hidatice şi tratamentul lojei chistice restante. Înainte de evacuarea lichidului hidatic, acesta poate fi inactivat prin injectarea de ser fiziologic. În cazul chistului complicat, supurat se asociază lavajul cavităţii chistice cu antibioterapie.

Add comment


Security code
Refresh

Ultimele comentarii