Rinichiul, receptor a 25% din debitul cardiac si responsabilul de functia excretorie, poate fi atât victima cât si agresor în relatia cu patologia cardiometabolica.
Boala cronică de rinichi este strâns asociată cu diabetul zaharat și hipertensiunea arterială în ambele sensuri: diabetul zaharat și hipertensiunea pot duce la afectare renală (nefropatie diabetică, respectiv nefroangioscleroză), iar bolile renale pot genera hipertensiune arterială (renovasculară, renoparenchimatoasă) și complicații metabolice (prin glicozurie, hiperlipemie). În plus, cea mai frecventă cauză de deces la pacienții cu boală renală cronică este reprezentată de evenimentele cardiovasculare acute și nu insuficiența renală în sine. Interrelația dintre disfuncția cardiovasculară și cea renală a dus la apariția unei entități numită sindrom cardiorenal, care include atât afectarea cardiacă în bolile renale cât și reciproca.
Cum putem întrerupe această asociere ca factori de risc între bolile renale și cele cardiometabolice? Prin asigurarea unei perfuzii bune a rinichiului (hidratare minim 2 litri/zi), controlul glicemiei la diabetici și al tensiunii arteriale la hipertensivi, tratarea corectă a infecțiilor și litiazei renale și managmentul factorilor de risc comuni (obezitatea, excesul de sare și glucide rafinate în dietă). Privitor la controlul tensiunii arteriale, ținta terapeutică la pacienții cu afecțiuni renale este disputată: o tensiune mai mare înseamnă o presiune de perfuzie bună pentru rinichi, dar și întreținerea proteinuriei (care produce injurie renală) și a riscului de nefroangioscleroză, iar o tensiune mai mică scade proteinuria, dar poate afecta rinichiul prin hipoperfuzie; recomandarea actuală este de menținere a valorilor tensionale la nivelul 130/80 mmHg.
Referințe: [1] Cardiorenal Syndrome, [2] The severe cardiorenal syndrome: ‘Guyton revisited’, [3] Cardiorenal syndrome: A literature review