Transpirația este un proces fiziologic necesar pentru reglarea temperaturii corporale și a echilibrelor hidric și acido-bazic. Secreția glandelor sudoripare este reglată de sistemul nervos vegetativ.

La unele persoane, există o activitate crescută a sistemului vegetativ simpatic, cu apariţia hiperhidrozei sau transpiraţiei excesive.

Hiperhidroza primară afectează aproape 3% din populaţie, cu aceaşi pondere la ambele sexe, mai frecvent între decadele 2 şi 6 de viaţă. Afecțiunea nu trebuie confundată cu diaforeza, care reprezintă transpiraţia excesivă asociată cu şocul sau cu alte urgenţe medicale.

Clasificare

Hiperhidroza poate fi generalizată sau localizată la anumite părţi ale corpului. Mâinile, picioarele, axilele şi zona inghinală sunt regiunile cu perspiraţie crescută, datorită concentraţiei mari de glande sudoripare. Hiperhidroza poate fi clasificată şi în funcţie de caracterul dobândit sau ereditar. Hiperhidroza primară debutează în adolescenţă şi pare a fi transmisă ca tulburare genetică autozomal dominantă. Hiperhidroza primară trebuie să fie deosebită de cea secundară, ce poate debuta la orice moment al vieţii. Forma tardivă poate apărea în contextul altei afecţiuni: afecţiuni tiroidiene sau hipofizare, diabet zaharat, gută, menopauză, obezitate, afecţiuni psihiatrice, tratamente mediamentoase, intoxicaţie cu mercur. Hiperhidroza mai poate fi clasificată ca palmoplantară (transpiraţia abundentă afectează în principal palmele şi plantele), gustatorie sau generalizată.

În hiperhidroza primară, denumită şi esenţială sau idiopatică, nu se cunoaşte cu exactitate cauza, dar se presupune a fi cauzată de o mutaţie genetică. Hiperhidroza primară este mai frecventă decât cea secundară, fiind agravată de stările de anxietate şi stress, dar şi de unele alimente sua băuturi, nicotină, cafea.

Hiperhidroza generalizată. Apare la pacienţii cu istoric de afecţiuni medulare (disreflexie autonomă, hipotensiune orotostatică, siringomielie posttraumatică), în cadrul neuropatiilor periferice (disautonomia familială Riley-Day, expunere la frig), în contextul unor leziuni neurologice, asociată cu neoplasme sau afecţiuni intratoracice, asociată cu boli sistemice (feocromocitom, boală Parkinson, tireotoxicoză, diabet zaharat, insuficienţă cradiacă congestivă, anxietate).

Hiperhidroza localizată. Hiperhidroza unilaterală circumscrisă idiopatică apare în: tumori glomice, sindromul POEMS, sindromul picioarelor neliniştite, causalgie, pahidermoperiostoză, mixedem pretibial. Hipersudoraţia gustativă apare în: encefalită, siringomielie, neuropatii diabetice, zona Zoster, parotidită, abces parotidian, simpatectomie toracică, sindrom Frey.

Alte tipuri de hiperhidroză: hipersudoraţie lacrimală, sindromul Harlequin, hipersuodraţie emoţională.

Patogenie

În condiţii normale, hipotalamusul reglează funcţia glandelor sudoripare, pe căi nervoase simpatice. În hiperhidroză, glandele sudoripare scapă controlului hipotalamic şi produc cantităţi excedentare de sudoare.

Manifestările hiperhidrozei

• Hiperhidroza facială. Căderile picăturilor de transpiraţie de pe frunte în condiţii de stress poate fi foarte stânjenitoare, creând un cerc vicios, care face ca pacientul să devină mai stresat şi transpiraţia să se intensifice.
• Hiperhidroza palmară. Transpiraţia excesivă de la nivelul palmelor este considerată de pacient cea mai stigmatizantă. Mâinile reprezintă părţile corpului cele mai expuse în activităţile sociale şi profesionale. Unele dintre persoanele care suferă de hiperhidroză palmară ajung să evite contactele sociale.
• Hiperhidroza axilară. Este la fel de stânjenitoare deoarece poate lăsa urme pe haine şi se ascoaiză cu un miros neplăcut.

Mulţi indivizi suferă de o combinaţie între aceste localizări. Transpiraţia poate apărea brusc, poate fi declanşată de temperaturi crescute sau stress emoţional. În general, hipersudoraţia se accentueză în anotimpul cald şi se ameliorează pe timpul iernii.

Tratament

În hiperhidroza secundară, afecţiunea de fond este cea căreia trebuie să i se acorde atenţie din punct de vedere terapeutic. La pacienţii sub terapie hormonală pentru cancer prostatic (castrare, analogi de LHRH), dereglările de sudoraţie pot fi ameliorate prin administrarea de medicamente antiandrogenice (ciproteron acetat). În cazul hipersudoraţiei primare, tratamentul se adresează simptomelor.

• Antiperspirantele. Reprezintă prima metodă, dar şi cea mai la îndemână la care apelează indivizii care suferă de hipersudoraţie. Antiperspirantele ce conţin clorură de aluminiu (20-25%) sunt mai eficiente decât antiperspirantele obişnuite. Acestea se aplică seara de 2-3 ori/săptămână. În general, tratamentul antiperspirant este suficient în cazurile de hiperhidroză uşoară sau moderată.
• Medicamente anticolinergice. Anticolinergicele administrate oral, cum este glicopirolatul, sunt mai puţin utilizate în hiperhidroză, deoarece se asociază cu efecte adverse (xerostomie, insomnie, vedere în ceaţă).
• Iontoforeza a fost introdusă acum 50 de ni pentru tratamentul transpiraţiei abundente. Mecanismul exact de acţiune al acestei proceduri este încă neclar. Iontoforeza foloseşte apa pentru a conduce curent electric la nivelul tegumentelor, pentru a combate transpiraţia excesivă. Curentul electric se aplică timp de 10-20 de minute pe şedinţă, începându-se cu 2-3 şedinţe pe săptămână şi continuând cu un program de menţinere de o şedinţă la 1-3 săptămâni, în funcţie de răspuns. Iontoforeza nu este o procedură dureroasă deşi numele ei sugerează că ar fi.
• Toxină botulinică (Botox). A fost aprobată de FDA pentru tratamentul sudoraţiei axilare excesive. Toxina botulinică este produsă de o bacterie, Clostridium botulinum. Toxina botulinică are un potenţial letal foarte mare, interferând cu transmiterea de la nivelul sinapselor colinergice şi producând paralizia musculaturii striate. În doze foarte mici, toxina botulinică a fost folosită în scop terapeutic în torticolis şi spasme palpebrale, dar şi pentru tratamentul cosmetic al ridurilor. Doza adecvată pentru hiperhidroza axilară este de 0,5-1 UI/cm2, pe o perioadă de 6-12 luni.
• Antidepresivele şi anxioliticele sunt recomandate pe baza ipotezei că hiperhidroza primară este asociată cu personalităţile anxioase.
• Excizia glandelor sudoripare axilare. În cazul pacienţilor cu hipersudoraţie neresponsivi la tratamentul medicamentos, excizia glandelor sudoripare axilare poate fi o modalitate de tratament.
• Simpatectomia. Principiul constă în întreruperea traiectelor nervoase şi ganglionilor care transmit semnale glandelor sudoripare. Această procedură se poate efectua pentru tot organismul, dar doar ganglionii de la nivelul feţei şi palmelor sunt accesibili fără o intervenţie chirurgicală majoră. În prezent, tratamentul de elecţie pentru hiperhidroza moderată facială şi palmară este reprezentat de simpatectomia toracică endoscopică, o intervenţie minim-invazivă ce a înlocuit simpatectomia toracică convenţională. Tehnica endoscopică este sigură şi conduce la curabilitate. Hiperhidroza plantară poate fi tratată prin simpatectomie lombară, o intervenţie abdominală deschisă. Hiperhidroza difuză de la nivelul trunchiului sau cea generalizată nu beneficiază de tratament chirurgical. Cel mai frecvent efect secundar al simpatectomiei toracice endoscopice îl reprezintă sudoraţia compensatorie, observat la 20-80% dintre pacienţi. Perspiraţia corporală produsă de căldură creşte după simpatectomie. Sudoraţia compensatorie este de obicei temporară şi auto-limitată. Afecţiunea sudoripară iniţială poate reapărea datorită regenerării nervoase, uneori la 6 luni de la procedura endoscopică. Alte efecte adverse includ: sindrom Horner, sudoraţie gustativă, palme uscate, denervare cardiacă simpatică. Simpatectomia lombară este o procedură controversată deoarece poate evolua cu hipotensiune, ejaculare retrogradă şi inabilitatea menţinerii erecţiei. Alte tehnici folosite: aspirarea glandelor sudoripare şi simpatectomia percutană. Aspirarea glandelor sudoripare este o tehnică adaptată după liposucţie, cu ajutorul căreia se îndepărtează peste 30% din glandele sudoripare, cu o reducere semnificativă a transpiraţiei. Simpatectomia percutană este o procedură minim invazivă în care traiectele nervoase sunt blocate prin injectaea de fenol, oferind o ameliorare temporară.
• Alte metode de tratament: pudra de talc (tratament temporara), şosete şi haine din bumbac, scăderea ponderală, relaxarea şi meditaţia, hipnoza.

Prognosticul şi impactul social al hipersudoraţiei

Hiperhidroza poate avea consecinţe fiziopatologice, cum sunt deshidratarea, infecţiile cutanate, dar şi efecte emoţionale devastatoare asupa vieţii individului. Persoanele afectate sunt mereu conştiente de afecţiunea lor şi încearcă să-şi modifice stilul de viaţă pentru a se acomoda. Efectele pot fi observate atât în viaţa socială cât şi în cea profesională. Transpiraţia excesivă de la nivelul palmelor interferă cu numeroase activităţi zilnice. Unii indivizi ajung să evite situaţiile în care trebuie să ia contact cu alte persoane, în special a da mâna cu cineva. În cazurile severe de hiperhidroză, tricourile sau cămăşile trebuie schimbate de mai multe ori pe zi. Riscul deshidratării limitiează posibilitatea de a lucra la temperaturi foarte înalte.