Hemangiomul hepatic (hemangiomul cavernos) este cea mai frecventă tumoră benignă primară hepatică. Hemangiomul cavernos are originea în celulele mezenchimale și constă dintr-o aglomerare de vase ce prezintă un strat unic de celule endoteliale sprijinite de pereți din colagen.

De cele mai multe ori, hemangiomul este unic, dar cazurile de hemangioame hepatice multiple nu sunt rare. Dimensiunile hemangioamelor carvernoase sunt cuprinse de obicei între 1,5 şi 4 cm, dar ele pot ajunge şi la dimensiuni mai mari.

Hemangioamele hepatice sunt descoperite cu precădere între a treia şi a cincea decadă de vârstă. Frecvenţa hemangiomului hepatic în populaţie variază în limite largi, în unele studii ea ajungând la 20%.

În majoritatea cazurilor hemangiomul este asimptomatic, necesitând doar o urmărire imagistică periodică. Rareori, hemagiomul se poate complica cu sângerare, necesitând o intervenţie terapeutică imediată. De asemenea, hemangioamele de dimensiuni mari pot duce la compresia organelor învecinate, ceea ce consituie o indicaţie pentru rezecţia chirurgicală.

Cauze

Hemangiomul hepatic este considerat a fi o tumoră congenitală. Frecvenţa lui este mai mare la sexul feminin, ceea ce susţine ipoteza potrivit căreia hormonii estrogeni influenţează dezvoltarea acestor tumori vasculare.  Frecvenţa hemangioamelor este mai mare la multipare faţă de nulipare. Terapia steroidiană, contraceptivele orale, estrogenii şi sarcina favorizează creşterea în dimensiuni a hemangioamelor preexistente. De asemenea, depistarea unor hemangioame la femeia însărcinată reprezintă o indicaţie de urmărire atentă, datorită riscului de creştere în dimensiuni pe perioada sarcinii şi apariţiei de complicaţii.

Hemangioamele hepatice pot apărea în cadrul unor sindroame: sindromul Klippel-Trenaunay-Weber, sindromul Kasabach-Meritt, boala Rendu-Osler-Weber, boala Von Hippel-Lindau. Ele pot coexista cu chisturile hepatice sau pancreatice, hiperplazia nodulară focală sau cu hamartoame de ducte biliare (complexe von Meyenburg).

Clinic: Semne şi simptome

În majoritatea cazurilor, hemangiomul hepatic  este asimptomatic. La unele persoane se poate asocia cu durere în hipocondrul drept, greaţă, vărsături, senzaţie de saţietate precoce.

La examenul clinic, se poate ausculta un freamăt arterial la nivelul tumorii. Fără o asociere demonstrată, pacienţii cu hemangioame intrahepatice pot prezenta şi hemangioame cutanate.

În cazul hemagioamelor de dimensiuni mari, poate apărea hepatomegalie asociată cu simptomatologia consecutivă compresiei organelor învecinate.

Hemangioamele de dimensiuni mari se pot rupe, cu apariţia unei dureri de intensitate mare şi hemoragie intraabdominală, ce poate fi severă şi chiar fatală.

Diagnostic

Diagnosticul unui hemangiom intrahepatic se face de cele mai multe ori incidental, în timpul unor investigaţii imagistice (ecografie abdominală, tomografie computerizată abdominala, IRM abdominal), efectuate pentru alte scopuri, intraoperator sau post-mortem (la autopsie).

La ecografia abdominala, hemangiomul apare ca o imagine omogenă hiperecogenă, bine circumscrisă, cu vase de sâne dispuse la periferie.

Dacă prezenţa unui hemangiom este observată ecografic, este necesară o investigaţie imagistică suplimentară pentru confirmare. Aceasta poate fi reprezentată de: ecografie cu substanţă de contrast, tomografie computerizată, rezonanţă magnetică, SPECT sau angiografie. Aceasta din urmă este mai rar folosită, din cauza riscului de morbiditate şi mortalitate pe care îl asociază.

La examinarea CT, hemangiomul prezintă o caracteristică patognomonică: contrast periferic nodular crescut, cu umplete centripetă progresivă, dinspre periferie spre centrul tumorii.

Ce mai bună şi mai la îndemână metodă de diagnostic al angioamelor este rezonanţa magnetică.

Scintigrafia SPECT (single photon emission CT) permite un diagnostic specific al angioamelor hepatice, dar prezintă dezavantajul de a nu fi disponibilă pe scară largă şi de a avea o sensibilitate mai mică faţă de IRM.

Biopsierea  hemangioamelor nu este indicată, datorită caracterului lor de benignitate şi riscului unei potenţiale hemoragii cauzate de biopsie. În cazul în care testele imagistice sunt echivoce, iar diferenţierea faţă de o potenţială afecţiune malignă este necesară, se poate practica puncţia şi biopsia hemangiomului.

Testele de laborator sunt de obicei în limite normale, în lipsa altor patologii concomitente, cu excepţia tromobictopeniei din hemangioamele de mari dimensiuni, secundară sechestrării şi distrugerii trombocitelor în interiorul tumorii.

Tratament

În majoritatea cazurilor hemangiomul hepatic nu necesită niciun tratament. Nu este necesară limitarea activităţii fizice obişnuite. La pacienţii cu hemangioame mari sau cu localizare subcapsulară, se recomandă evitarea traumatismelor la nivelul hipocondrului drept.

În cazul hemangioamelor de dimensiuni mari, rezecţia chirurgicală reprezintă soluţia de elecţie. În prezent există şi procedee terapeutice minim-invazive cum sunt: TACE (chemoembolizarea arterială), ablaţia cu radiofrecvenţă şi iradierea hepatică. De asemenea, o alternativă la intervenţia chirurgicală o reprezintă terapia sistemică cu glucocorticoizi.

La pacienţii cu hemangioame multiple, care ocupă porţiuni importante din parenchimul hepatic şi la care enucleerea sau hepatectomia nu poate fi efectuată, poate fi necesar transplantul hepatic.

Urmărire

Urmărirea hemangioamelor se face cu ajutorul ecografiei abdominale, la 6 -12 luni de la diagnostic. Dacă mărimea acestora este staţionară, nu este necesară o urmărire imagistică periodică. La pacienţii simptomatici şi la cei cu tumori de dimensiuni mari, se recomandă ca evaluarea imagistcă să se facă la intervale de 1 an, deoarece riscul de complicaţii la aceştia este crescut.

Pacienţii diagnosticaţi cu hemangioame hepatice au în general un prognostic foarte bun. Aceste tumori au caracter benign şi nu suferă transformare malignă pe parcursul timpului.