Defibrilarea si cardioversia sunt doua proceduri terapeutice care folosesc socul electric pentru restabilirea ritmului normal al inimii.

Defibrilarea

Defibrilarea presupune, așa cum îi spune și numele, convertirea unei fibrilații ventriculare într-un ritm compatibil cu circulația. Constă în administrarea unui șoc electric asincron cu ajutorul a 2 padele (electrozi adezivi) aplicate pe toracele pacientului în poziție anterolaterală (anteroapicală): subclavicular parasternal drept, în dreptul spațiului 2-3 intercostal și laterotoracic stâng, pe linia axilară anterioară în dreptul spațiului 5 intercostal sau la apex (există și posibilitatea poziționării electrozilor anteroposterior, cel anterior la dreapta sternului și cel posterior între vârful scapulei și coloana vertebrală).

Defibrilarea se poate face cu ajutorul defibrilatoarelor automate/semiautomate externe (care recunosc automat ritmul pe traseul EKG și pot fi folosite și de populația generală) sau cu defibrilatoarele standard cu monitor. Defibrilatorul poate fi monofazic sau bifazic (acestea din urmă sunt mai eficiente, produc leziuni miocardice mai reduse și folosesc energii mai mici, de obicei 150-200 J, la jumătate față de cele monofazice, care folosesc 200-360 J). Succesul defibrilării depinde de factorii care influenţează transmiterea curentului electric la miocard: poziţionarea electrozilor, impedanţa transtoracică (depinde de mărimea electrozilor, contactul electrod-tegument, faza respiraţiei, presiunea în punctul de contact) și dimensiunile cordului victimei.

Principiul defibrilării este folosit și de dispozitivele de tip cardiodefibrilator implantabil (ICD, implantable cardiac defibrillators), folosite pentru prevenția morții subite la pacienții cu cardiomiopatie hipertrofică, sindrom Brugada, displazie aritmogenă de ventricul drept sau alți factori de risc disfuncție de ventricul stâng cu fracție de ejecție sub 35% sau alți factori de risc.

Principul defibrilării. Cum funcționează defibrilarea?

Șocul electric administrat prin defibrilare determină apariția unui curent electric între cei 2 electrozi, care traversează inima și produce o depolarizare omogenă a întregului miocard, cu contracția simultană a tuturor cardiomiocitelor. După activarea concomitentă a tuturor celulelor cardiace, acestea rămân în perioada refractară (în care nu mai pot fi stimulate pentru o nouă contracție), permițând pacemakerului normal (nodul sinusal) să preia controlul ritmului cardiac. Defibrilarea electrică constă în aplicarea unui şoc electric extern asincron care depolarizează omogen cea mai mare parte a miocardului şi lasă celulele cardiace în perioada refractară, astfel că după aplicarea şocului, controlul poate fi din nou preluat de pacemakerul natural – nodul sinusal. Defibrilarea întrerupe ciclul de depolarizări-repolarizări anormale care apar în fibrilaţia ventriculară sau în tahicardia ventriculară fără puls (cele două ritmuri de stop cardiac care pot beneficia de defibrilare). Asistolia și activitatea electrică fără puls (disociația electromecanică) sunt ritmul neșocabile. În cazul pacienților aflați în stop cardiac care prezintă unul dintre ritmurile șocabile, în primele minute după o defibrilare reuşită este necesar să se continue masajul cardiac extern timp de 2 minute după aplicarea fiecărui șoc și abia apoi să se verifice activitatea electrică și pulsul (deoarece frecvenţa cardiacă post-defibrilare poate fi scăzută şi contracţiile pot fi ineficiente).

Procedura a fost demonstrată prima oară în 1899 de Prévost și Batelli (Geneva, Elveția) în studii pe animale de laborator, care au descoperit că administrarea unor șocuri electrice de mică intensitate poate induce fibrilație ventriculară, iar șocurile de intensitate mai mare pot reconverti fibrilația la ritm normal. Defibrilarea a fost aplicată pentru prima oară la om de cardiochirurgul Claude Beck pe un băiat de 14 ani operat pentru o boală cardiacă congenitală. În 1959, Bernard Lown a realizat primul defibrilator monofazic, iar în 1980 au apărut și cele bifazice.

Cardioversia

Cardioversia electrică reprezintă administrarea unui șoc electric sincron (cu unda R a complexului QRS)  în vederea restabilirii ritmului sinusal. Este important ca sincronizarea să se facă cu începutul complexului QRS, pentru că aplicarea unui șoc în timpul repolarizării, pe panta ascendentă a undei T, poate induce fibrilație ventriculară. Cardioversia electrică este indicată atunci când aritmia produce decompensare hemodinamică sau când cardioversia chimică (tratament antiaritmic) a eșuat, în fibrilație atrială, flutter atrial, tahicardie supraventriculară sau ventriculară. Cardioversia este contraindicată în tahicardia atrială multifocală (în care există multiple focare de generare a impulsului) și în tulburările de ritm prin automatism crescut cum sunt cele din intoxicația digitalică sau aritmiile induse catecolaminergic (în care există deja o stare de depolarizare omogenă).

Spre deosebire de defibrilare, care se face în situații de urgență, majoritatea cardioversiilor sunt elective. Procedura se efectuează sub anestezie generală sau sedare. Cardioversia se începe cu o energie de 25-50 J (sau echivalentul bifazic, de obicei jumătate din cea monofazică) pentru flutterul atrial și 50-100 J pentru fibrilația atrială la pacienții stabili hemodinamic. Antiaritmicele pot fi necesare înainte și după cardioversie, pentru menținerea ritmului sinusal. În cazul tahicardiei ventriculare monomorfe se aplică un șoc de 100-200 J (sau echivalentul bifazic de 50-100 J). Pentru tahicardia ventriculară polimorfă cu ritm rapid și instabilitate hemodinamică se face defibrilare.

Ca și complicații ale cardioversiei cele mai importante sunt aritmiile (posibil chiar fibrilație ventriculară), tromboembolizarea (la pacienții în fibrilație care nu au fost anticoagulați corect înainte de cardioversie), necroză miocardică (în cazul șocurilor de energie mare), edem pulmonar (rar), arsuri ale pielii (dacă nu se folosește gel).