Splina este un organ intraabdominal, look situat în hipocondrul stâng (partea stângă a abdomenului, imediat sub rebordul costal stâng).

Ea reprezintă în perioada intrauterină sediu al hematopoezei (sintezei celulelor sângelui), după naştere având rol de organ limfoid secundar (aici sunt prezentate antigene) şi de distrucţie a celulelor roşii ale sângelui. Creşterea în dimensiuni a splinei, cunoscută şi sub termenul de splenomegalie, apare în numeroase afecţiuni (digestive, hematologice sau metabolice).

Splenomegalia poate fi decelată clinic, prin palparea polului inferior al acesteia, dar măsurătorile mai fidele sunt cele efectuate în urma examenului ecografic. În ceea ce rpiveşte dimensiunile axului splenic, cele mai mari de 120 mm sunt considerate peste valorile normale admise. Referitor la greutate, se consideră splenomegalie o splină ce cântăreşte mai mult de 500 mg. Termenul de splenomegalie nu trebuie confundat cu termenul de hipersplenism: primul reprezintă mărirea splinei în dimensiuni şi cel de-al doilea hiperfuncţia splenică asociată cu splenomegalie.

Cauze

Afecţiuni hematologice (policitemia vera, anemii hemolitice -sferocitoză, drepanocitoză, talasemia majoră, leucemii, limfoame), afecţiuni hepatice (ciroză hepatică), afecţiuni vasculare (boală hepatică veno-ocluzivă - sdr Budd Chiari, tromboză de venă splenică, sindrom Banti), afecţiuni infecţioase (mononucleoză, infecţie HIV, hepatite virale, malarie, abcese splenice, boli tropicale), afecţiuni metabolice (boala Gaucher, boala Niemann-Pick), boli infiltrative (sarcoidoză, amiloidoză), tumori intrasplenice, chiste intrasplenice.

Simptome

Splenomegalia per se este rareori simptomatică, dar ea poate fi însoţită de alte manifestări din cadrul bolii de bază. În splenomegaliile mari, apare distensia abdominală cu senzaţia de plenitudine şi chiar durere abdominală. Datorită iritării nervului frenic, prin contactul pe care îl are cu diafragmul, o splină de mari dimensiuni se poate însoţi de sughiţ persistent.

În afecţiunile hematologice, ce asociază splenomegalie, se pot observa: paloare tegumentară, fatigabilitate, peteşii, sângerări, tahicardie. La pacienţii cu ciroză hepatică, se pot observa stigmatele acesteia: steluţe vasculare, icter sclero-tegumentar, semne de alcoolism (eritroză palmară, contractură Dupuytren), circulaţie colaterală pe flancuri, ascită, hepatomegalie. Pacienţii cu splenomegalie în contextul unor boli infecţioase pot prezenta: febră, adenopatii, erupţii cutanate.

Examenul clinic

Include inspecţia, palparea şi percuţia splinei. Inspecţia poate releva un abdomen destins, cu circulaţie colaterală pe flancuri, uneori o hernie ombilicală (ciroze şi alte boli ce evoluează cu hipertensiune portală) etc. Palparea splinei se efectuează cu bolnavul în decubit dorsal şi în decubit lateral drept, cu genunchii şi coapsele flectate, în timpul inspirator al respiraţiei. Percuţia splinei se efectuează la nivelul spaţiului Traube (delimitat de marginea inferioară a plămânului stâng, marginea anterioară a splinei, marginea RC stâng şi marginea inferioară a lobului stâng hepatic). Palparea spaţiului Traube va releva la pacienţii normali sonoritate (deoarece la acest nivel se proiectează stomacul). Matitatea obţinută la percuţia acestui spaţiu poate sugera o splenomegalie, dar poate apărea fiziologic după masă, când stomacul este plin.

Metoda Castell este o altă variantă de percuţie a splinei: pacientul este aşezat în decubit dorsal, este rugat să efectueze un inspir forţat, apoi un expir forţat. În acest timp examinatorul va percuta zona delimitată de ultimul spaţiu intercostal (8 sau 9) la nivelul zonei axilare anterioare stângi. Dacă apar modificări ale sonorităţii între cele două timpuri respiratorii, poate fi vorba de o splenomegalie.

Grade clinice ale splenomegaliei

Gradul I - splina este palpabilă sub rebordul costal stâng

Gradul II – splina se palpează între marginea rebordului costal şi ombilic

Gradul III – splina se palpează inferior de ombilic

Modificări biologice

În cazul unei splenomegalii, se recomandă efectuarea unei hemograme complete şi al unui frotiu de sânge periferic. Dacă splenomegalia este însoţită de hipersplenism, pacienţii pot prezenta pancitopenie (diminuarea numărului de celule ale sângelui pe toate liniile) sau combinaţii de citopenii. În cazul unei splenomegalii la un bolnav cu spiciune diagnostică de ciroză hepatică, se vor efectua teste de funcţionalitate hepatică (albumină, timpi de coagulare, bilirubină, colesterol, transaminaze)

Biopsia splenică se practică rar, din cauza riscului semnificativ de sângerare şi datorită celorlalte metode diagnostice cu specificitate şi sensibilitate mari care permit evitarea acestei proceduri invazive.

În bolile hematologice, este nevoie de cele mai multe ori de efectuarea unei puncţii medulare sau biopsii osoase pentru elucidarea diagnostică.

Criteriile de diagnostic ale hipersplenismului sunt următoarele: splenomegalia, monocitopenia sau pancitopenia, hipercelularitate a măduvei hematogene, marcarea eritrocitelor cu Cr51 evidenţiază un raport splină/ficat > 1:1, splenectomia duce la ameliorarea evoluţiei bolii.

Examinări imagistice

Pentru evaluarea dimensională a unei spline, ecografia abdominală este metoda cea mai la îndemână şi cu o specificitate mare.

Tomografia computerizată (CT) şi rezonanţa magnetică (RM) pot evalua cu uşurinţă dimensiunile splinei, pot diagnostica spline accesorii, abcese splenice, determinări secundare (metastaze) splenice şi pot evidenţia calicificări sau infarcte intrasplenice.

Tratament

În cazuri de hipersplenism, asociat cu pancitopenie severă, poate fi necesară splenectomia (îndepărtarea splinei din cavitatea peritoneală), ce se poate efectuat prin tehnici chirurgicale convenţionale cât şi laparoscopice. Pacienţii splenectomizaţi trebuie să fie vaccinaţi pentru prevenţia infecţiilor cu bacterii încapsulate (S. pneumoniae, N. meningitidis, H. influenzae). În special la pacienţii diagnosticaţi cu boli hematologice la care se practică splenectomia, se poate observa o creştere a numărului de trombocite (trombocitoză) postoperator, care nu necesită nicio intervenţie terapeutică.

Tratamentele medicamentoase se adresează de obicei afecţiunii principale sau simptomelor: citostatice, antibiotice, transfuzii de produse din sânge etc.

La pacienţii cu splenomegalie la care nu este indicată splenectomia, se recomandă evitarea eforturilor fizice intense, pentru prevenirea unei eventuale rupturi splenice.