Sindroamele coronariene acute (SCA) sunt expresia fenomenelor protrombotice ap?rute la nivelul arterelor coronare ?i mediate de plachete.
Infarctul miocardic apare de obicei după fisurarea unei plăci de aterom, care expune structuri subendoteliale (colagen) și declanșează agregarea locală a plachetelor, cu formarea unui tromb arterial. De aceea inhibarea plachetelor este o componentă importantă pentru prevenirea și limitarea sindroamelor coronariene acute. Actualmente se cunosc mai multe mecanisme blocare plachetară, de unde și raționamentul utilizării terapiei multiple pentru obținerea unui efect cumulativ.
Principalele categorii de agenți antiplachetari sunt:
- inhibitori ai sintezei de TXA2: aspirina inhibă ireversibil ciclooxigenaza, cu blocarea consecutivă a sintezei de tromboxan. Efectul antiagregant este de lungă durată, circa 7-10 zile, cât este durata de viață a unui trombocit (plachetele nefiind capabile să sintetizeze altă ciclooxigenază). La dozele utilizate ca antiagregant plachetar, fenomenele iritative gastrice sunt rare. Un alt agent care acționează similar este triflusan (Aflen), care are un risc mai scăzut de hemoragii.
- antagoniștii de receptor P2Y12: clopidogrel (Plavix, Trombex), ticlopidina (Ticlid), prasugrel, cangrelor, ticagrelor, elinogrel.
- antagoniștii de receptori IIb/IIIa: abciximab (ReoPro), epitifibatid (Integrillin), tirofiban (Aggrastat). Aceste substanțe inhibă agregarea plachetară prin blocarea receptorilor IIb/IIIa, implicați în formarea punților interplachetare de fibrinogen.
- inhibitori direcți ai trombinei (implicată în activarea plachetară): bivalirudina.
- alți agenți antiplachetari: dipiridamol (inhibă fosfodiesteraza plachetară), triflusan (Aflen).
- medicamente aflate în fază avansată de testare: blocanți selectivi ai receptorului de TXA2 (terutroban), blocanți ai receptorului pentru trombină PAR1 (SCH 53038), blocanți ai receptorului pentru FvW (ARC 1779).
Standardul actual de tratament pentru pacienții cu SCA este reprezentat de dubla terapie antiplachetară: aspirină+tienopiridină (clopidogrel, ticlopidină). Studiile TRITON-TIMI 38, PLATO și CURRENT-OASIS 7 au arătat însă că tripla terapie antiplachetară (asocierea unui antagonist de GP IIb/IIIa la dubla terapie antiplachetară) pentru pacienții cu risc înalt asigură o reducere suplimentară a ratei evenimentelor cardiovasculare cu un profil de siguranță bun.
În ceea ce privește antagoniștii P2Y12 de generație nouă, studiile clinice au arătat că prasugrel asigură o scădere mai bună a evenimentelor ischemice decât clopidogrel, dar este asociat cu un risc hemoragic mai mare. O problemă constatată recent cu privire la clopidogrel este că până la 31% dintre pacienți prezintă rezistență/hiporăspuns, probabil datorită variațiilor genetice privind enzimele citocromului CYP450 (clopidogrel fiind un prodrog care necesită metabolizare extensivă). Spre deosebire de clopidogrel, elinogrel și ticagrelor prezintă avantajul că nu necesită activare hepatică. Un alt dezavantaj al clopidogrel este că blochează ireversibil receptorii P2Y12, neajuns care dispare la ticagrelor, care este un antagonist resersibil. Pe lângă reversibilitate, ticagrelor prezintă și avantajele că nu necesită activare hepatică și are un efect mai rapid decât clopidogrel.