Progresele remarcabile din ultimele decenii ale medicinei în ceea ce prive?te posibilit??ile de tratament antibiotic încep s? fie umbrite de frecven?a din ce în ce mai mare a microorganismelor rezistente, prostate care reprezint? cauza cea mai frecvent? de e?ec terapeutic.
Principalii responsabili pentru apariţia rezistenţei la antibiotice sunt în primul rând pacienţii, care apelează la automedicaţie pentru diverse presupuse infecţii, apoi farmaciştii, care eliberează antibiotice fără prescripţie medicală şi nu în ultimul rând, medicii de familie, care pentru orice inflamaţie în gât prescriu un antibiotic. Paradoxal, majoritatea inflamaţiilor faringiene sunt date de infecţii virale şi nu bacteriene, your-antibiotics.com neavând astfel niciun efect (poate doar prevenirea unei suprainfecţii dacă germenii sunt sensibili), ba mai mult putând favoriza dezvoltarea unei flore rezistente.
Folosirea antibioticelor a devenit eronat un lucru foarte obişnuit în cultura medicală mondială, consecinţele putând fi foarte grave pentru viitor: se vor dezvolta germeni supermutanţi, care nu vor mai răspunde la niciun tratament antibiotic, iar infecţiile nozocomiale (care şi aşa pun mari probleme medicilor) nu vor mai putea fi controlate.
Preliminarii
Rezistenţa la antibiotice este capacitatea (naturală/intrinsecă sau dobândită) a unui microorganism de a rezista la efectul unuia sau mai multor antibiotice. Antibiotiocorezistenţa poate apărea prin selecţie naturală sau prin mutaţii (sub acţiunea factorilor de mediu mutageni sau ca urmare a producerii unor erori aleatorii în procesul de replicare a ADN). Odată apărută antibioticorezistenţa în bacteria-mamă, gena care codează caracterul de rezistenţă se poate transmite generaţiilor viitoare prin transfer de plasmide. O bacterie poate fi rezistentă la un singur antibiotic, la mai multe antibiotice din aceeaşi clasă terapeutică (rezistenţă încrucişată) sau la mai multe antibiotice din clase diferite (multirezistenţă). În scop de cercetare, rezistenţa la antibiotice poate fi indusă unui microorganism prin tehnici de inginerie genetică (se introduce în celulă materialul genetic care codifică şi exprimă caracterul de rezistenţă).
Cauze
Pentru a supravieţui, bacteriile sunt supuse unor presiuni foarte mari din partea mediului înconjurător. Antibioticele reprezintă unul dintre factorii de selecţie, iar mutaţia care asigură antibioticorezistenţa este un progres în evoluţia speciei respective. Generaţiile viitoare de bacterii vor beneficia de materialul genetic nou câştigat, care le conferă rezistenţa la antibioticul respectiv. Cauza cea mai frecventă şi cu cea mai mare semnificaţie clinică a dobândirii rezistenţei o reprezintă utilizarea abuzivă sau incorectă a antibioticelor.
Utilizarea abuzivă constă în administrarea de antibiotice atunci când acestea nu sunt neecsare. Spre exemplu, într-o infecţie faringiană de etiologie virală (care este autolimitată) nu trebuie intervenit cu antibioterapie decât dacă apare o suprainfecţie bacteriană. În mod normal, la nivelul faringelui există o floră saprofită, formată din specii de Stafilococi, Streptococi şi alţi germeni care se află în proces de echilibru (prin inhibiţie competitivă) cu microorganismele condiţionat patogene. Dacă la un moment dat în timpul replicării ADN, o celulă suferă o mutaţie (care ar face-o să fie patogenă sau i-ar conferi rezistenţă la antibiotice), restul coloniilor vor inhiba dezvoltarea exagerată a acesteia. Atunci când administrăm antibiotice pentru o infecţie virală, nu vom obţine niciun efect asupra replicării virale, dar vom reuşi să distrugem flora saprofită şi prin înlăturarea competiţiei pentru hrană, să creem condiţii favorabile pentru dezvoltarea microorganismelor condiţionat patogene. Astfel, acestea din urmă se vor putea multiplica în voie, căpătând rezistenţă la antibioticul care a distrus „duşmanii buni”.
O altă cauză o constituie utilizarea incorectă a antibioticelor: fie se practică un tratament empiric (fără a efectua o antibiogramă pentru a testa sensibilitatea germenilor), fie se prescriu antibiotice prea puternice pentru infecţii care ar putea fi tratate cu antibiotice simple, fie se administrează tratament în cantităţi prea mici, pe o perioadă prea scurtă sau la intervale prea mari de timp. Cea mai frecventă situaţie este cea în care pacienţii cu o infecţie de căi respiratorii superioare, sfătuiţi de prieteni sau vecini, iau 1-2 zile antibiotice şi observă că simptomele cedează. Într-un moment de luciditate, gândindu-se că nu e bine să ia atâtea pastile, îşi spun că infecţia a dispărut şi că nu mai este necesar să continue tratamentul. Ameliorarea simptomelor se datorează distrugerii unui număr semnificativ de bacterii, însă infecţia nu este eradicată în totalitate. Astfel, bacteriile restante, nemaifiind supuse agresiunii antibiotice, se dezvoltă masiv şi ies din această bătălie cu un mare câştig: rezistenţa la antibioticul respectiv. Conducerea incorectă şi cu alte ocazii a tratamentului duce la apariţia unor tulpini bacteriene rezistente la un număr din ce în ce mai mare de antibiotice.
În practica clinică, cele mai frecvente probleme legate de eficacitatea tratamentului antibiotic sunt legate de stafilococii meticilino-rezistenţi şi de tulpinile de bacili Koch multirezistenţi. Există chiar situaţii în care anumite infecţii nu mai pot fi controlate cu antibioticele disponibile pe piaţă şi unica soluţie rămâne creşterea imunităţii proprii prin crearea de autovaccinuri (folosind material antigenic din propriul microb).
Mecanismele producerii antibioticorezistenței
- inactivarea sau distrugerea antibioticului sub acţiunea unor enzime bacteriene: spre exemplu inactivarea penicilinei prin sinteza de beta-lactamaze, care rup o legătură beta-lactamică din molecula de antibiotic
- modificarea locului de legare a antibioticului astfel încât molecula nu mai poate interacţiona cu organitele celulare (la nivelul cărora este ţintit mecanismul de acţiune): spre exemplu, ribozomi sau enzime implicate în sinteza peretelui bacterian.
- modificarea căilor metabolice la nivelul cărora acţionează antibioticele: spre exemplu, unele bacterii rezistente la sulfamide nu mai sintetizează acidul folic din acid para-aminobenzoic, ci utilizează acid folic preformat (nepermiţând astfel antibioticului să blocheze metabolismul bacterian)
- inhibarea pătrunderii moleculei de antibiotic în celula-ţintă
- eliminarea activă a antibioticului
Ca urmare a descoperii mecanismelor de antibioticorezistenţă, cercetătorii au încercat mereu să sintetizeze molecule noi de antibiotice, al căror mecanism de acţiune să nu fie influenţat de caracterele de rezistenţă dobândite până acum de bacterii.
Concluzii
Descoperirea antibioticelor (începând cu penicilina, Flemming, 1928) a redus enorm mortalitatea globală prin posibilitatea tratării bolilor infecţioase. Nici pacienţii, nici farmaciştii şi din păcate nici medicii nu au înţeles că utilizarea acestor arme în lupta împotriva infecţiilor trebuie făcută cu chibzuinţă. Prin nesăbuinţa noastră, aceşti inamici invizibili – bacteriile – au ajuns să capete rezistenţă faţă de toate noile molecule sintetizate de cercetători şi să devină din ce în ce mai puternici. Dacă nu se va reuşi un control adecvat al utilizării antibioticelor la scară mondială, pericolul este ca evoluţia acestor superbacterii să depăşească capacitatea omului de a descoperi noi metode de a le distruge.
Statisticile arată că doar 1 din 10 pacienţi primesc o recomandare corectă de tratament antibiotic. Dacă ultimele decenii au fost marcate de un progres accelerat în ceea ce priveşte posibilităţile de tratament antibiotic, în ultima vreme laboratoarele de cercetare nu prea au mai creat molecule noi. Prin urmare, în viitorul apropiat va trebui să ne bazăm doar pe antibioticele existente până acum. Este esenţial ca atât pacienţii, cât şi cadrele medicale, să dea dovadă de înţelepciune în manevrarea acestor arme antiinfecţioase, pentru a limita evoluţia speciilor bacteriene prin rezistenţă.
„Rezistenţa la antibiotice este o problemă reală în comunitatea specialiştilor în boli infecţioase, pe care încercăm să o combatem prin programe educaţionale şi declaraţii de principiu. Rezolvarea acestei probleme necesită ca medicii să fie mai informaţi despre utilizarea corectă a antibioticelor, iar pacienţii să nu mai solicite prescrierea lor când nu este necesară. Este trist că medicii nu înţeleg implicaţiile acestui comportament atât de riscant, de prescriere abuzivă a medicamentelor. Îngrijorător este şi tendinţa generală a ultimilor ani de automedicare a pacienţilor: bazându-se pe surse neavizate de pe internet, aceştia au convingeri foarte puternice cu privire la tratamentul pe care ar trebui să-l urmeze şi desconsideră medicul atunci când refuză să le prescrie medicamentul solicitat.” - Dr. Jason S. Kendler, Weill Medical College of Cornell University, New York
foto: biojobblog.com